22:38.10 noiembrie 2013.Uragan de
ganduri,avalansa de idei.Sunt o fire complexa,poate prea complexa.Mii
de sentimente navalesc si-mi umplu toate coltisoarele goale,cu toate
astea,exista o groapa a marianelor in mine.Aceasta zona nu este un
colt gol.Este plin cu ceva.Cu nimic,cu un vid apasator si gol.Mi-e
dor de el,si nu,nu ma refer la un “el” la care va ganditi
voi.Este un “el” mai special.Un “el” care m-a parasit acum
cativa ani grei,ani goi.
Am ales sa trec peste si sa merg mai
departe,dar chiar daca asta vrem cu totii,niciodata nu trecem cu
adevarat peste.Acceptam si ascundem undeva rana.O incuiem intr-un loc
intunecat si umed al inimii noastre.Imi place sa numesc acel loc
“groapa marianelor” pt ca adancimea inspirata de acest nume ma
ajuta sa cred ca este undeva departe si ca desi ceea ce am ascuns
acolo vrea cu ardoare sa iasa de acolo si sa ma sfasie,nu
poate,datorita acestei adancimi.Dar pe zi ce trece isi face mai mult
curaj,dorind cu ardoare sa iasa de acolo si sa ma distruga,dar vrea
sa fie inteleasa.Ce anume?Durerea.Trauma.Este ca un copil inocent
vazut ca fiind rau si pe care nimeni nu-l intelege,chiar daca nu este
vina lui.
Asa e si cu durerea.Vrea sa fie
inteleasa si mai tarziu atenuata,dar nu multi au curajul de a o
descatusa.
Eu nu posed acel curaj.De ce?Pt ca stiu
ca daca o sa-i dau drumul,o sa-mi aminteasca de “el”,intr-un fel
distructiv.Prefer ca imaginea lui sa ramana neatinsa si exact asa cum
o stie un copil de 9 ani.
Dar se pare ca sunt neputincioasa in
fata dorintei de a-mi aduce aminte de el,si odata cu asta,durerea isi
arata coltii de copil demonic.
Urasc ideea ca atunci cand vreau sa-mi
aduc aminte de el,sufar...Presupun ca asta se intampla cand cineva
isi deschide aripile si zboara din universul altcuiva.Chiar daca ne
aducem aminte de ei si ne face sa suferim,gasim loc de un mic zambet
printre lacrimi.
Acel zambet este speranta noastra la o
revedere cu ei..
